Revăd a nuştiucâta oară stereotipul adolescentului la pubertate care tocmai a descoperit că lumea este mai întinsă decât cartierul său şi că pe pământ există suferinţă. Mult mai multă suferinţă decât interdicţia de o săptămână la calculatoru pentru că tata l-a pedepsit şi i-a luat mouse-ul. Aşa că începe să sufere. Mult. Totul se exacerbează până când unii ajung să se sinucidă pentru motive de care nu şi-ar aminti după zece ani. Că s-au certat cu mama, cu iubitul, că au picat nu ştiu ce examen. Le-aş oferi o călătorie gratuită până la Darfur. Să vadă cum suferă cu adevărat peste un milion de suflete. Pentru motive pe care el nu le simte în metropolă şi slavă revoluţiei din 89 poate nu le va mai simţi vreodată. Lipsa unui acoperiş deasupra capului şi FOAMEA! Foamea adevărată, dură, usturătoare pe maţe, chinuitoare şi îndelungată de mâncare. Nu de carte, de iubire, de internet, de punk, de sex.

Intrăm aşadar în rândul civilizaţiei. Avem şi noi copii stresaţi, supăraţi, scăpaţi din mână. Încep de mici cu obezitate sau anorexie încă de la 6 ani. Pe la 14-18 ani sunt inadaptabili ori se organizează în găşti de huligani, care îi bat pe hipohopişti şi rockeri. Unii mai cuminţi sunt skateri. Alţii se îmbracă în negru. Sunt printre ei şi anarhişti şi luptători anti-globalizare sau… mai nou Emo.

Asta e la George Buhnici pe blog. Eu nu as fi reusit sa o zic la fel de bine dar o gandeam. Comentariile sunt inutile..